De Isabel Allende.

O carte document scrisa de autoare pe patul de spital al fiicei sale paralizate in urma unei crize de porfirie. Isabel Allende a avut o fiica pe nume Paula care a murit la varsta de 28 de ani, dupa ce a fost in coma un an de zile. Ca sa-i spuna tot ce vroia, ca sa-si vindece suferinta, ca sa-i aminteasca fiicei cand se va trezi de toata aceasta perioada, autoarea asterne pe hartie tot ce i se intampla precum si intreaga viata a ei si a familiei.

Este impresionanta dragostea cu care isi ingrijeste copilul, caldura cu care vorbeste cu ea in fiecare zi, lacrimile care nu se mai usuca, totul amestecat cu povestea familiei Allende. Scriitoarea de origine chiliana nu este autoarea acestei carti, ci mama care suporta cel mai greu moment din viata, acela de a asista neputincioasa la stingerea propriului copil.

Cartea tradusa  in peste 30 de limbi si devenita bestseller in peste 4 continente a aparut si la noi la editura Humanitas. Pe langa cutremuratoarea poveste a Paulei, veti descoperi in carte intreaga istorie a familiei, il veti gasi pe poetul Pablo Neruda izolat pe Isla Negra, atrocitatile lui Pinochet si perioada presedintelui Salvador Allende.

Asa cum v-am obisnuit, redau cateva mici pasaje care sa va aduca un pic in atmosfera cartii:

"... pentru ca de cand te-ai imbolnavit n-am puterea decat sa stau cu tine, Paula. Dormi de o luna, nu stiu cum sa ajung la tine, te chem intruna, dar numele tau se pierde prin cotloanele spitalului. Mi-e sufletul plin de nisip, tristetea e un pustiu sterp. Nu stiu sa ma rog, nu reusesc sa leg doua ganduri, cum as putea sa ma apuc de alta carte? Paginile astea sunt o incercare irationala de a-mi invinge spaima, mi-a trecut la un moment dat prin minte ca daca dau o forma durerii devastatoare poate ca te ajut si ma ajut, poate ca exercitiul meticulos al scrisului va fi salvarea noastra. Acum unsprezece ani i-am scris o scrisoare de ramas bun bunicului; in acest 8 ianuarie iti scriu tie, Paula, ca sa te aduc inapoi la viata.

[...] O sa te faci bine? Te vad cum zaci in pat, legata la vreo sase tuburi si sonde, nici sa respiri singura nu poti. Abia te recunosc, corpul ti s-a schimbat, mintea ti-a intrat in umbra. Ce-o fi in capul tau? As vrea sa-mi vorbesti despre singuratatea si frica ta, despre viziunile distorsionate, despre durerea din oasele care-ti atarna precum pietrele, despre siluetele amenintatoare care se apleaca peste patul tau, despre glasurile, soaptele, luminile care pentru tine nu au nici un sens; stiu ca auzi, pentru ca tresari la zanganitul unui instrument metalic, nu stiu insa daca intelegi. Vrei sa traiesti, Paula? Ai incercat o viata intrega sa ajungi la Dumnezeu. Vrei sa mori?  Poate ca ai inceput deja sa mori. Ce sens au zilele tale acum?"

Aseara am terminat o carte superba (multumesc Bianca si Imperator pentru recomandare) care are acest motto si inca ma gandesc ce sa scriu despre ea si cum ar putea convinge randurile mele ca aceasta carte merita citita. Roxana Valea, o romanca plecata in Milano cu o bursa si apoi in Elvetia cu serviciul, scrie o carte document despre calatoria ei de noua luni in Africa. Cu un titlu extrem de sugestiv, "Prin praf si vise" este jurnalul acestor zile petrecute intre nordul si sudul Africii.

Mi-au placut mereu jurnalele si memoriile, cartile despre experiente personale sunt in topul literaturii mele. La polul opus stau cartile SF sau cele care fac realitatea sa nu corespunda deloc cu ceea ce traim. Cand mi-a placut mult o carte de fictiune, am sperat mereu ca autorul si-a pus in ea mici crampeie de viata, de sentimente sau trairi. Roxana scrie si bine dupa ce ca toata experienta ei este reala. Mi-a placut sa descopar  o persoana extrem de calda in ea si care nu s-a dat in laturi din a povesti cele mai intime trairi ale inimii. Si scrie intr-un fel in care te face sa te opresti si sa te gandesti, sa meditezi la tine, la visele tale, la tot ceea ce nu ai facut in viata, la ce ai pierdut... Si apoi te face sa speri, sa-ti doresti si tu mai mult, sa-ti faci bagajul a doua zi si sa pornesti unde vrea inima ta. Ea a plecat in Africa, impreuna cu Peter si Richard si in carte descrie toata lupta lor pentru supravietuire, oamenii fascinanti pe care i-au intalnit, problemele specifice unei tari din lumea a treia si taria cu care s-au straduit sa nu se abata de la principiile lor si de la calatorie.

Este o carte despre nisip, saracie, dune, vise, natura, suflet si calatorii. Daca credeti ca sunteti prea batrani pentru a va relua visele, cititi-i cartea. Daca vreti doar sa descoperiti Africa, cititi cartea. Daca vreti sa vedeti ca traiti intr-o lume frumoasa, cititi cum traiesc oamenii de acolo. Daca sunteti nefericiti, cititi ce fac femeile acolo si ce mananca acei copii. 

Cartea nu este una vesela dar cu siguranta este una din care se invata ceva:

"Vezi tu, pana la urma, nu ajungem niciodata. Mereu ne grabim, speram ca undeva, candva o sa ajungem acolo unde ne asteapta raspunsurile. Si stii ce? Asta nu e decat o alta iluzie, pentru ca, de fapt, nu ajungem niciodata [...] Pentru ca nu ai unde sa ajungi; pentru ca nu conteaza decat drumul pe care mergem. Si la sfarsitul calatoriei nu ne asteapta nimeni altcineva decat Moartea. Asa ca mai bine sa te uiti in jur in loc sa te grabesti sa ajungi cat mai repede posibil. E o iluzie, nu e decat o iluzie... spuse cu vocea alunecandu-i in soapta. Tot ce putem sa facem e sa ne apropiem putin... Unde vreau sa traiesc? Ce fel de slujba vreau sa am? Cu cine vreau sa ma casatoresc? Nu exista un raspuns clar pentru toate  astea. Vazand si facand; nu poti decat sa te apropii, raspunsurile reale nu ti se vor dezvalui niciodata. E un mister...unul dintre misterele vietii [...]

Te agati de amintirile pe care le porti in suflet; care te-au atins, care te-au umplut, care te-au pus in contact cu Altceva. O sa intelegi mai multe cand o sa descoperi Africa Naturii... Lucruri mici, un rasarit de soare sau elefantii in lumina zorilor, sau imensitatea savanei. Lucrurile astea iti raman si-ti dau puterea sa mergi mai departe chiar si fara raspunsuri... Vezi tu, ne agitam pentru tot soiul de lucruri, dar, pana la urma, singurele pe care le luam cu noi cand murim sunt amintirile."

Bianca mi-a recomandat de mult timp sa citesc colectia de memorii a Corinnei Hofmann. Mai intai nu am gasit decat al doilea volum, apoi am cautat si am dat in sfarsit de toate cele trei.

Pe scurt, este povestea de dragoste si de viata a unei nemtoaice cu un membru al unui trib masai din Kenya. Pasionata de calatorii, pleaca intr-o vacanta in Kenya si se indragosteste la prima vedere de un razboinic masai pe care il vede intamplator.  Isi paraseste logodnicul, inchide afacerea pe acre o avea in Elvetia, isi vinde casa si isi urmeaza dragostea care locuia intr-un sat format din colibe construite din balegar de vita. Povestea este fascinanta si te face sa te problematizezi mult, sa te intrebi ce ai face tu, cum ai reactiona si daca rabdarea ta ar fi la inaltimea iubirii. Primul volum denumit "Indragostita de un masai" este si cel mai frumos, mai bine scris si care te tine cu sufletul la gura.

Urmeaza "Adio, Africa" scris dupa intoarcerea in Elvetia si apoi "Revedere in Barsaloi".

 Va las sa descoperiti singuri ce se intampla si sa cautati si filmul va va face sa vedeti lumea Africii cu alti ochi.

Am avut o saptamana placuta citind in fiecare zi cateva pagini din cartea Aurorei Liiceanu scoasa de editura Polirom (27.95 lei) .

"Prin perdea" a fost o surpriza placuta pentru mine. Nu ma asteptam sa fie asa buna si dincolo de psihologie. Sunt de fapt fragmente din viata ei. Veti regasi in carte intamplari din epoca comunista, va veti aminti de acei ani nefasti, de viata intelectualitatii de atunci si veti citi cum te transforma maternitatea ca femeie.

Va las sa descoperiti singuri aceasta carte. Eu va redau cateva mici fragmente ca sa va conving si va recomand capitolele despre relatiile dintre parinti si copii.

1. Despre batranetea unei femei in intelesul unei prietene:"O femeie imbatraneste cand, dupa ce isi cumpara fusta, o rochie, o pereche de pantofi, ajunge acasa, pune ceea ce a cumparat pe un scaun, pe o canapea si se apuca de ceva de facut. O femeie este tanara sau inca tanara cand, ajungand acasa, imbraca sau incalta ceea ce a cumparat si se repede la oglinda sa se vada."

2. Despre carti si mirosul acestora: "Generatia mea a citit cu inversunare. Desigur, nu erau tentatiile din ziua de astazi si poate de aceea lectura era un diferential important intre tineri, care erau prieteni. Citeai si cititul, cultura, era o calitate recunoscuta. I-am invidiat scriitorului Alberto Moravia- adolescent bolnav de ceva osos, care-l tinea la pat la acea varsta- placerea traita cand ii veneau pachetele cu carti acasa, ritual al contactului cu cartile. Mai intai se uita la titlu, la tabla de materii, la prefata, le mirosea. Cartile miros, hartia miroase. Cand sunt noi, cartile au un miros care nu are nume si care nu are asemanari cu altceva."

3. Despre pasarile lui  Andre Gide: "La geamul lui veneau doi porumbei sau doi gugustuci. El le punea pe pervaz firimituri de paine. Pasarile veneau, mancau firimiturile si plecau. La un moment dat au disparut si Andre Gide nu le-a mai pus firimituri pe pervaz. Dar intr-o zi a vazut ca ele venisera din nou si zburau in jurul pervazului. Atunci s-a grabit sa le puna din nou firimituri si a asteptat ca ele sa ciuguleasca. Dar pasarile nu au mai dat atentie firimiturilor , au stat putin pe pervaz si au zburat. El s-a mirat si si-a zis: Nu au venit pentru firimituri, au venit pentru mine!

Persoana care mi-a povestit aceasta intamplare mi-a convertit sensul ei, spunandu-mi, cand ma duceam s-o vad, sa nu ma simt obligata sa vin, ci, dimpotriva, sa vin ca pasarile lui Gide, doar pentru ca simt dorinta s-o vad. Am transferat acest lucru in relatiile dintre parinti si copii. Cand copiii cresc si devin adulti si poate ca si ei au copii, la randul lor, ei vin la parinti dar nu ca la pasarile lui Gide."

Am primit de la Bianca prima mea leapsa, m-am bucurat mult  si m-am grabit sa o dau mai departe.

1.  Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

De obicei folosesc semne de carte dar recunosc ca indoi si paginile atunci cand nu am la indemana unul.

 2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă "da" care a fost aceasta?

Cam in acelasi timp am primit doua carti de Craciun. Prima a fost de la o buna prietena, "Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu" de Arhimandritul Sofronie si a doua, "Cum sa devii somelier " de Giuseppe Sicheri (de la sotul meu) .

3. Citiţi în baie?

Da, citesc peste tot.

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă "da" care ar fi fost aceasta?

Cele mai multe ganduri de felul asta le-am avut in copilarie si in adolescenta. Ma visam o faimoasa scriitoare, chiar pe la 12 ani am "scris" si prima mea poezie care "semana" izbitor de mult cu "Luceafarul" .

Acum nu ma mai gandesc dar recunosc ca m-as vedea in postura asta .

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Nu am urmarit una anume. Citesc de peste tot, orice imi place.

6. Care este cartea preferată?

Nu cred ca pot raspunde la intrebarea asta, ar fi prea multe si chiar nu pot alege una singura.  O iubesc pe Ileana Vulpescu, toate cartile Parintelui Teofil Paraian si daca ar fi sa aleg una care m-a marcat definitiv, cred ca aceasta ar fi "Un om sfarsit" a lui Papini.

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Da, da, da. Cred ca am recitit multe dintre cartile  pe care le-am placut mult. Mereu descopar cate ceva nou. Cum ar sa nu recitesti "Micul print" cand esti mare?

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Ar fi o mare bucurie pentru mine. Sper sa-mi si fac o asemenea bucurie curand Pana acum ma laud cu un mail de la Oana Pellea si cu un autograf de la Radu Beligan pe o aparitie in editie limitata,  "Note de insomniac"

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Da si incerc sa-mi mai temperez asta. Uneori vorbesc prea mult. In ultima saptamana am zapacit prietenii cu ultima dragoste in materie, "Prin praf si vise" a Roxanei Valea.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Depinde, daca am mai citit ceva de autorul respectiv, de recomandare, de rasfoitul ei, etc.

11. Care credeţi că este o lectură "obligatorie", o carte pe care cineva trebuie să o citească?

"Micul print".

12. Care este locul preferat pentru lectură?

La birou, cu un ceai in mana si neaparat veioza. Cititul la o veioza mi se pare inspirativ. Apoi, in pat cred, tot cu o veioza la cap.

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Prefer linistea ca sa ma pot concentra mai bine.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Numai de specialitate. Iubesc mirosul cartilor.

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Le prefer pe cele cumparate. Asa pot sa le subliniez, sa pun semne, etc. Dar citesc orice carte imprumutata daca trebuie.

16. O carte este pentru mine... Cum aţi descrie o carte?

Un destin, o experienta pe care o pot trai si eu, o invatatura si posibilitatea de a visa si a face orice imi doresc.

Dau mai departe acest minunat joc catre Madalina, Randunica, Irina, Rya si Camitica.

"Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.

Cat inima in piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
cand te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii cand in lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis."

(Radu Gyr)

Bianca are mereu grija de mine si pentru asta ii multumesc. Pentru ca am disparut cateva zile de pe blogosfera a intrevenit si m-a readus la activitate printr-o leapsa foarte frumoasa. Mai ales ca ma gandesc des la acest subiect. Trebuie sa scriu despre prima mea carte citita.

La fel ca multi altii care au scris despre asta, nu imi amintesc foarte bine  prima carte citita. Citesc de mica, am avut marele noroc sa am un tata care a strans toata viata lui carti si pana la 40 de ani avea o biblioteca mare si cu titluri foarte bune. Mi-a fost un exemplu, in fiecare duminica il vedeam cu cartea in mana (in conditiile in care este un muncitor de la varsta de 16 ani) si fara sa stie mi-a insulflat o dragoste mare pentru carte, pentru mirosul ei si pentru a intra in aceasta lume fascinanta.

Nu imi amintesc exact cand am inceput sa citesc mult, era prin scoala generala si luam carti de la tata si incercam sa le deslusesc. A aparut apoi biblioteca si o prietena cu care impartaseam aceasta pasiune. Dar cea mai mare amintire a mea este de la 14 ani, cand am avut  bani din care sa-mi iau prima mea carte. Nu era cartea tatalui, nu era de la biblioteca, era o carte cumparata de mine si care era inceputul propriei mele biblioteci. Imi dorisem mult "Contele de Monte Cristo" de Dumas. Auzisem de ea de la tata si vroiam sa o citesc. A lasat o impresie puternica asupra mea, am citit cele doua volume pe nerasuflate si imi amintesc si acum mirosul de carte noua.  Am trait drama lui Edmond Dantes si dragostea lui pentru  Mercedes, tradarea prietenului gelos si razbunarea de la final.  Si de cate ori prind filmul la TV ma uit, din nou si din nou si ma vad mica si cu prima mea carte.  Am fotografiat-o acum, paginile sunt galbene, semn ca am imbatranit si eu si cartea. Dar amintirile raman .

Cum va spuneam aici si aici, sunt fascinata de Camino si de tot ce reprezinta acest pelerinaj. Si de-abia astept sa plece un prieten de-al nostru vara asta pe acest drum ca sa-l zapacesc cu intrebari si cerinte.

Am terminat zilele trecute si cea de-a treia carte gasita in Romania despre acest Drum, carte scrisa de Ramona Venturini si intitulata "Pelerini la Santiago de Compostela",  jurnalul  celor 900 de km perpedes din Pirinei pana la Atlantic.

Mi-a placut experienta Ramonei, este foarte utila cartea pentru cineva care se pregateste pentru Camino, sunt explicate toate cele 37 de zile pe rand cu amanunte importante: unde s-a cazat, ce a mancat, cati km a parcurs, etc.  Foarte utile mi s-au parut si informatiile despre istoricul acestui pelerinaj,  descrierea oraselor, cum a inceput, ce personalitati l-au facut si cam ce statistici exista in legatura cu numarul pelerinilor. De aici am aflat ca prima carte scrisa de Paulo Coelho s-a numit  "Pelerin la Compostela" si ca asa a inceput succesul acestui scriitor. 

Cartea Ramonei este extrem de calda desi este un jurnal. Nu m-a mirat, acelasi lucru l-am simtit si cand am auzit-o vorbind la conferinta. Eu nu am putut sa o las din mana dupa ce am inceput-o, parca ceva ma indemna sa citesc mereu si mereu.

"Am realizat ca acest Camino m-a facut sa inteleg ca sunt atatia oameni minunati pe lume si ca puterea nu inseamna brutalitate si duritate, ci poate insemna si blandete si delicatete, politete, prietenie, atentie. Am inteles ca se poate trai frumos si in armonie si ca uneori este mai bine sa fii aparent singur decat alaturi de un om care vorbeste urat si vede doar partea negativa a lucrurilor. Am inteles ca puterea mea este mereu cu mine si am inteles ca teama ma va asocia cu oameni vare vor profita de aceasta teama [...]

Pe Camino am invatat sa inteleg legea nonrezistentei sau a abandonului egoului: am invatat ca, daca iti gasesti propriul ritm, vei fi mereu la locul potrivit, la momentul potrivit si asta iti ofera liniste si putere; am invatat ca fac parte integranta din acest univers si ca totul se leaga, nu exista intamplare, totul este perfect, conform legii, chiar daca uneori pare greu de crezut. Am invatat ca totul are sens, ca viata ne ajuta, ca minunile sunt posibile si am inteles ca omul este o fiinta, la propriu, cu puteri nelimitate".  (Ramona Venturini)

"Nu trebuie sa mergi in Montmartre sau la Sacre- Coeur ca sa ai Parisul la picioare: Parisul nu este o ingramadire de cladiri , ci o stare de spirit pe care o simti pretutindeni, in aer, in fulgii de zapada, in panoramele atat de cunoscute ale cladirilor de cinci etaje, mereu cinci etaje, nici mai multe, nici mai putine. E singurul oras din lume in care, dupa doar o jumatate de ora, te simti localnic [...]

Niciodata nu mai fuseseram atat de liberi si atat de uimiti de tot ce era-n jur. Am fi sperat noi vreodata sa vedem Sorbona, bulevardul Saint-Michel, Opera si Louvrul? Dar in afara de ele mai era ceva, era atmosfera fiecarui colt de strada, a cafenelelor cu scaune scoase pe trotuar, mireasma de homar si urina a ulitelor dosnice, somalezii care vindeau genti de piele, fugariti de politie dintr-un loc in altul... Cand buna mea prietena Magda s-a stabilit la Paris, am fost fericit pentru ea. Ma bucur, de fapt, pentru fiecare ins care a ales sa traiasca in locuri uimitoare, de o inepuizabila frumusete, ca Parisul, Londra, Viena sau San Francisco, lasandu-ne pe noi sa ne purtam crucea bucuresteana. Cata dreptate are Kundera cand scrie ca viata e in alta parte..."

Sunt doar doua pasaje din cea mai recenta aparitie a lui Mircea Cartarescu de la editura Humanitas. Sunt mici povestiri, majoritatea dintr-o deplasare in Franta a autorului impreuna cu alti scriitori romani. O carte perfecta pentru perioada de vacanta care este deja in toi.