Aseara am terminat o carte superba (multumesc Bianca si Imperator pentru recomandare) care are acest motto si inca ma gandesc ce sa scriu despre ea si cum ar putea convinge randurile mele ca aceasta carte merita citita. Roxana Valea, o romanca plecata in Milano cu o bursa si apoi in Elvetia cu serviciul, scrie o carte document despre calatoria ei de noua luni in Africa. Cu un titlu extrem de sugestiv, "Prin praf si vise" este jurnalul acestor zile petrecute intre nordul si sudul Africii.

Mi-au placut mereu jurnalele si memoriile, cartile despre experiente personale sunt in topul literaturii mele. La polul opus stau cartile SF sau cele care fac realitatea sa nu corespunda deloc cu ceea ce traim. Cand mi-a placut mult o carte de fictiune, am sperat mereu ca autorul si-a pus in ea mici crampeie de viata, de sentimente sau trairi. Roxana scrie si bine dupa ce ca toata experienta ei este reala. Mi-a placut sa descopar  o persoana extrem de calda in ea si care nu s-a dat in laturi din a povesti cele mai intime trairi ale inimii. Si scrie intr-un fel in care te face sa te opresti si sa te gandesti, sa meditezi la tine, la visele tale, la tot ceea ce nu ai facut in viata, la ce ai pierdut... Si apoi te face sa speri, sa-ti doresti si tu mai mult, sa-ti faci bagajul a doua zi si sa pornesti unde vrea inima ta. Ea a plecat in Africa, impreuna cu Peter si Richard si in carte descrie toata lupta lor pentru supravietuire, oamenii fascinanti pe care i-au intalnit, problemele specifice unei tari din lumea a treia si taria cu care s-au straduit sa nu se abata de la principiile lor si de la calatorie.

Este o carte despre nisip, saracie, dune, vise, natura, suflet si calatorii. Daca credeti ca sunteti prea batrani pentru a va relua visele, cititi-i cartea. Daca vreti doar sa descoperiti Africa, cititi cartea. Daca vreti sa vedeti ca traiti intr-o lume frumoasa, cititi cum traiesc oamenii de acolo. Daca sunteti nefericiti, cititi ce fac femeile acolo si ce mananca acei copii. 

Cartea nu este una vesela dar cu siguranta este una din care se invata ceva:

"Vezi tu, pana la urma, nu ajungem niciodata. Mereu ne grabim, speram ca undeva, candva o sa ajungem acolo unde ne asteapta raspunsurile. Si stii ce? Asta nu e decat o alta iluzie, pentru ca, de fapt, nu ajungem niciodata [...] Pentru ca nu ai unde sa ajungi; pentru ca nu conteaza decat drumul pe care mergem. Si la sfarsitul calatoriei nu ne asteapta nimeni altcineva decat Moartea. Asa ca mai bine sa te uiti in jur in loc sa te grabesti sa ajungi cat mai repede posibil. E o iluzie, nu e decat o iluzie... spuse cu vocea alunecandu-i in soapta. Tot ce putem sa facem e sa ne apropiem putin... Unde vreau sa traiesc? Ce fel de slujba vreau sa am? Cu cine vreau sa ma casatoresc? Nu exista un raspuns clar pentru toate  astea. Vazand si facand; nu poti decat sa te apropii, raspunsurile reale nu ti se vor dezvalui niciodata. E un mister...unul dintre misterele vietii [...]

Te agati de amintirile pe care le porti in suflet; care te-au atins, care te-au umplut, care te-au pus in contact cu Altceva. O sa intelegi mai multe cand o sa descoperi Africa Naturii... Lucruri mici, un rasarit de soare sau elefantii in lumina zorilor, sau imensitatea savanei. Lucrurile astea iti raman si-ti dau puterea sa mergi mai departe chiar si fara raspunsuri... Vezi tu, ne agitam pentru tot soiul de lucruri, dar, pana la urma, singurele pe care le luam cu noi cand murim sunt amintirile."